Reuşita unui tratament implanto-protetic are la bază mai multe aspecte:

• Experien?a doctorului care trebuie să aibă cunoştinţe avansate de protetică dentară ?i ocluzologie, dar în special de chirurgie orală. Mult timp s-a considerat că implantologia este o specialitate eminamente chirurgicală şi de aceea se credea că cei mai buni implantologi ar fi chirurgii maxilo-faciali care au o experienţă net superioară dentiştilor în chirurgie. Apoi s-a revenit asupra acestei teorii şi s-a considerat că numai cunoştinţele de chirurgie nu sunt suficiente pentru o terapie de succes şi că este necesar ca medicul specialist în implantologie să deţină experienţa în protetica dentară, adică pe înţelesul pacienţilor, trebuie să ştie să facă dinţi şi apoi să ştie să opereze.

De fapt implantologia este o îmbinare între chirurgie şi protetică, aceste două specialităţi completându-se pentru un rezultat optim.

Un implant este de fapt un şurub care se introduce în os pe locul unde a fost un dinte, având rolul pe care l-a avut de fapt rădăcina acelui dinte – de susţinere a unei coroane dentare. Pornind de la această „definiţie” reiese clar un lucru: că implanturile trebuie inserate cât se poate pe locurile unor foşti dinţi, acest lucru fiind obligatoriu pentru realizarea unei lucrări protetice cât mai aproape de ceea ce a avut pacientul de la natură.

Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de studierea modelelor pacientului, de realizarea unor machete din ceară care să prefigureze forma şi locul dinţilor lipsă, calcularea poziţiei fiecărui implant făcându-se după studierea acestor aspecte. Implantul reprezintă un stâlp protetic care trebuie introdus în os acolo unde se impune pentru a realiza o lucrare estetică şi funcţională. Fără aceste manevre preoperatorii se poate greşi poziţia implantului cu urmări mai mult sau mai puţin grave ce pot afecta reuşita lucrării. Cunoştinţele în protetică ale doctorului pot asigura o bună poziţionare a implantului.

Cunoştinţele de chirurgie orală asigură o manevră corectă din punct de vedere chirurgical cu atât mai mult cu cât în 90% din cazuri sunt necesare tehnici de adiţie osoasă, de grefare, tehnici de incizie speciale şi tehnici diferite de sutură.

Un alt aspect foarte important este aprecierea numărului implanturilor necesare executării unei lucrări durabile. În calcularea numărului implanturilor necesare intervin cunoştinţe de fizică, mai exact de mecanică ale doctorului. Dacă considerăm că implantul este un stâlp introdus în os pe care punem un dinte pentru a servi în procesul de masticaţie (mestecarea alimentelor), atunci trebuie să se facă un calcul al forţelor ce se distribuie prin aceste implanturi, cu rol de rădăcină, oaselor maxilare. Cu cât numărul de implanturi pe suprafaţa este mai mare, cu atât forţele se vor distribui mai uniform în os şi rezistenţa lucrării va creşte.

De foarte multe ori întâlnesc pacienţi cărora le lipsesc mai mulţi dinţi, în special măsele, şi doresc să li se pună un implant sau două. Exemplul pe care îl dau ca să înţeleagă filozofia tratamentului este că nu poţi face un pod peste Dunăre cu un picior la români şi un picior la sârbi, pentru că va ceda la mijloc sub greutatea maşinilor care îl traversează. La fel şi la implanturi. Nu se poate să înlocuieşti 4 dinţi care în total au avut 6-8 rădăcini cu 2 implanturi, adică cu 2 rădăcini, pentru că ele nu vor rezista în timp forţelor care se dezvoltă atunci când pacientul va mânca în special alimente mai dure.

De aceea stabilirea numărului de implanturi se face, corect, luând în calcul:

• câ?i dinţi lipsesc;
• zona din care lipsesc (în faţă sau în spate);
• diametrul implanturilor pe care le pot insera, deci trebuie să ştiu grosimea osului în acea zonă;
• vârsta pacientului care îmi furnizează informaţii despre modul de alimentaţie (tinerii au o alimentaţie mai diversificată decât bătrânii şi o forţă mai mare la mestecat, deci necesită un număr mai mare de implanturi)

Astfel de informaţii pot ajuta doctorul în stabilirea numărului optim de implanturi pentru o lucrare reuşită, frumoasă şi, nu în ultimul rând, durabilă pe implanturi.

Pacienţii trebuie să ştie că în primii ani chiar şi o lucrare făcută pe un număr insuficient de implanturi va părea în regulă, dar nu va rezista mulţi ani datorită suprasolicitării osoase în zona implanturilor ?i, prin suprasarcină, va apărea resorbţia osoasă cu mobilizarea implanturilor şi sacrificarea lucrării. Mai grav este că defectele osoase apărute ca urmare a acesei pierderi sunt nefavorabile unor tratamente ulterioare prin implanturi, ele fiind posibile doar în condiţiile aplicării grefelor osoase pentru repararea defectelor, cu implicaţii mari financiare şi chirurgicale, de multe ori greu sau imposibil de efectuat.

De aceea calcularea corectă a numărului de implanturi necesare şi stabilirea unui plan de tratament optim atât chirurgical, cât şi protetic, sunt condiţiile necesare reuşitei unui tratament pe termen lung. Orice compromis duce la eşecul tratamentului, la nemulţumirea pacientului şi la proasta reputaţie a doctorului, aspecte nedorite de nicio parte.

Limitarea financiară nu ar trebui să ducă la stabilirea unui număr inferior de implanturi, ci la o altă abordare a tratamentului în concordanţă cu posibilităţile pacientului, eventual la aprecierea executării unor proteze mobile cu stabilizare pe un număr mai mic de implanturi. Executarea unei lucrări fixe impune un număr crescut de implanturi în comparaţie cu o lucrare mobilă care se poate face pe mai puţine implanturi.

Succesul tratamentului prin implanturi este condiţionat şi de comunicarea dintre doctor şi pacient. Toate aceste aspecte trebuie clarificate pacienţilor pentru ca ei să poată înţelege complexitatea acestor tratamente şi să poată opta în deplină cunoştinţă de cauză asupra modalităţii de tratament pe care o doresc şi pe care şi-o permit financiar.