Mexican Gothic de Silvia Moreno-Garcia

Mexican Gothic de Silvia Moreno-Garcia

„Romanul horror perfect!“

Nerdist

Premiul pentru cel mai bun roman horror la British Fantasy Awards

Castigator al PACIFIC NORTHWEST BOOK AWARD

Castigator LOCUS: cel mai bun roman horror

Nominalizat la NEBULA AWARD & BRAM STOKER AWARD

Declarat unul dintre cele mai bune romane din 2020 de The New Yorker, Vanity Fair, NPR, The Washington Post, Marie Claire, Vox, Mashable, Library Journal, Book Riot, Library Reads

Dupa ce primeste o scrisoare tulburatoare in care verisoara ei o implora sa o salveze de la moarte, Noemí Taboada pleaca spre Locul Inalt, resedinta acesteia dintr-o zona rurala a Mexicului. Desi nu pare, nici pe departe, o luptatoare neinfricata (e foarte eleganta si nu s-ar incumeta sa apara nicaieri fara o rochie sic si fara rujul sau marca Elizabeth Arden), Noemí nu duce deloc lipsa de curaj, nelasandu-se ingrozita nici macar de cosmarurile sale ingrozitoare. Asa ca nu se sperie nici cand descopera ca Locul Inalt ascunde multe secrete intunecate, caci verisoara ei s-a casatorit cu terifiant de charismaticul mostenitor al unui fost imperiu in domeniul mineritului, din a carui istorie de familie nu lipsesc episoadele de o violenta nebuna. Noemí se trezeste prinsa in ghearele fascinatiei si groazei intr-o casa imensa bantuita de fantomele trecutului.

„Un amestec de scene horror si elemente de gothic traditional, de parca Lovecraft si-ar fi dat intalnire cu surorile Brontë in America Latina.“

The Guardian

„E ca si cum o putere supranaturala ne-ar indemna sa dam paginile acestui roman palpitant.“

The Washington Post

„Noemí si-a intors fata de la el si s-a uitat spre tavan. Dar tavanul se topise. A vazut un ou din care a iesit un lujer alb, subtire. Un sarpe. Dar nu, nu! Mai vazuse candva o imagine asemanatoare. In camera lui Francis, in urma cu cateva ore. Pe pereti. Ciupercile in acuarela si etichetele lor dedesubt. Si pe una scria «val universal». Da. Asta era! Oul spart, coaja desfacuta, sarpele care era ciuperca iesita din pamant. Sarpele de alabastru, alunecand si innodandu-se singur, devorandu-si coada. S-a facut bezna. Flacara lampii s-a stins. [...] Lemn... Simtea miros de pamant reavan si de lemn. A ridicat mana, a lovit cu degetele o suprafata tare si o aschie a intepat-o. Sicriu. Era intr-un sicriu. [...] Dar nu era moarta. Nu era. Voia sa urle, sa le spuna ca nu era moarta, desi de-acum stia ca n-o sa moara niciodata.“